Istoricul localității

Comuna Gălbinași în secolul al XIX-lea

Casele erau scunde (circa 2,25 m înălțime), cu pereții din nuiele, lipite cu pământ galben. Varul nu era cunoscut. El a apărut mai tarziu; era rar folosit, tehnica stingerii lui părând complicată, iar prețul piperat.

Focul se aprindea cu amnarul lovit de cremene lângă o feștilă de bumbac dezlânat. În vatră se păstra permanent focul, fiind mereu cărbuni aprinși, înveliți seara sub spuza protectoare pentru ca jarul să rămână viu până în zori. Dacă se stingea, se împrumuta foc de prin vecini, iar cărbunii se duceau într-un hârb de lut, sub strat protector de cenușă. După înserare, odaia se lumina cu lumânări de seu sau cu opaițe de lut; lămpile cu gaz au apărut abia prin 1880. Pentru economie, sătenii se retrăgeau devreme - fapt impus și de truda zilei - și se culcau "odată cu găinile".

Oalele erau din lut, de regulă nesmălțuite, ca și străchinile și taberele. Pe plită femeile foloseau vase de aramă cositorite de țiganii nomazi. Cei înstăriți aveau și veselă de cositor, cu tavamuri de argint, fapt consemnat în unele foi dotale.

Pentru muncile agricole țăranii foloseau vite - boi și cai - pluguri, căruțe etc. Gospodăriile aveau și un număr de oi, cu a căror lână se împleteau ciorapi, mintene, diverse lucruri din lână.

Căruțele aveau pe la mijlocul secolului al XIX-lea osii de lemn, mai ales cele trase de boi. Lemnul osiei rea îmbrăcat în fier dar numai pe porțiunea pe care se învârtea butucul roții. Ca să nu scârțâie supărător, porțiunea de la butucul osiei se ungea cu păcură cumpărată de la "găzari", care umblau prin sate cu căruțe pe care erau fixate doua butoaie: unul cu păcură, altul cu gaz lampant. Găzarii iși procurau "marfa" de la sondele din Monteoru. 

Satul Tăbărăşti

  În lungul văii Buzăului, în evul mediu, s-a instituit drumul comercial care a unit puternicele centre meșteșugărești din Transilvania (zona Brașovului) cu porturile de la Dunăre și Marea Neagră (zona Brăila). 

Fără a avea dovezi directe despre începutul istoric al comunei, putem afirma că cea mai veche localitate este satul Tăbărăști, localitate situată înainte de 1708 în centrul moșiei mănăstirești „Mihai Bravu". Tradiția locală arată că prin anii 1730 - 1740, vatra satului Tăbărăști a fost pârjolită de oastea turcească, ca urmare a războiului ruso-turc.

Format din doua sate: Tăbărăștii Vechi si Tăbărăștii Noi, mulți ani a fost centru de comună la care erau arondate satele Gălbinași și Tăbărăști. La recesământul din 1943 se precizează că în comuna Tăbărăști existau 732 familii cu 3.625 suflete.

Satul Gălbinaşi 

  Se presupune că s-a înființat pe la începutul sec. al XIX-lea; primii locuitori venind din satul Galbenul - Râmnicul Sărat (de unde vine și denumirea satului). Locuitorii satului Galbenul, prigoniți de turci, au plecat în bejenie și s-au stabilit în vatra satului Gălbinași, fiind la adăpostul râului Buzău. 

Pe vremea aceea se afla o mănăstire ce purta numele de Mihai Bravu - Voda, așezată pe moșia episcopală ce purta același nume. La această mănăstire erau instalați călugări greci care administrau moșia și îi supravegheau pe locuitorii care erau clăcași.

Nu aveau pământurile lor și pentru a-și putea duce traiul erau nevoiți să facă clacă la moșii.

Bazil Iorgulescu ne spune că satul a fost ars de ruși, în urma războiului de la 1806-1812, care a avut loc între ruși și turci, iar după 1812 s-a reînființat.

Mai târziu moșia a fost cumparată de la stat de vreo 80 de locuitori din întraga comună în anul 1864, în suprafață de 1.200 de pogoane. Tot în acest an s-au mai făcut și împroprietăriri. La 1883 s-au împroprietărit acei care in anul 1864 nu luaseră pământ, creându-se în felul acesta două categorii: de fruntași și mijlocași, iar pălmașii au fost împroprietăriți numai cu locuri de casă, dar mai târziu li s-a dat și pământ arabil.

Împroprietărirea se făcea după cap de vită. Cel ce nu avea deloc primea numai un pogon.

Satul Gălbinasi nu a fost de la așezarea lui în locul în care se găsește astăzi. La începutul așezării era mai înspre nord, dincolo de șoseaua națională Buzău - Brăila, pe o muche în jurul mănăstirii.

Din cauza vânturilor care băteau cu putere s-a mutat mai la sud, loc unde se afla si astăzi.

Primii locuitori ai cătunului se zice ca ar fi fost familia Pascu si Giurgea. Descendenții din aceștia sunt și astăzi cei mai numeroși.

Apoi din familia Giurgea s-a ridicat primul învățător, cu școală normală, al satului - Gheorghe Dobrescu - mort in timpul războiului. Gheorghe Dobrescu s-a căsătorit cu fata preotului din satul Vernești, au format gospodarie și s-au stabilit la Gălbinași.

În vremea aceea erau foarte puține case și familii și acestea erau așezate în neorânduială, nealiniate. Acesta a staruit ca satul sa fie aliniat si tot cu stăruința lui s-a constituit primaria, iar mai târziu școala, prin anul 1880.

 Locurile de casă din actuala vatră a satului Gălbinași au fost atribuite prin împroprietărirea din 1864, împreună cu terenurile din jurul satului.  

Satul Bentu 

   "Prima atestare documentară o găsim la biblioteca Episcopiei într-una din cărtile ce poartă denumirea de "Glasul bisericii". Astfel că se menționează numele de: Satucul Bentu la anul 1812. Au fost necesari 20 de ani ca să se contureze această mica așezare". Factorul care a determinat formarea satului Bentu a fost transhumanța (coborârea turmelor de oi din Ardeal spre Delta Dunării), dar și rolul boierului Săndulache Musceleanu și a fiicei lui, Ana, căsătorită cu Iancu Samurcaș a fost deosebit de important.   

Bentu (cuvânt turcesc și însemnează lac) se formează la sfârșitul secolului al XVII-lea, din câteva locuințe așezate pe malul drept al râului Buzău, pe locul numit "sătuc", la o depărtare de 100 m. de apa râului, care curgea atunci pe lângă sat, pe malul lacului Bentu, format tot din apa Buzăului, și de la acesta și-a luat numele satul. Locuințele făcute în sătuc fiind așezate pe un loc de șes și supus inundațiilor, când râul venea mare, s-au mutat pe dâmbul ce forma malul lacului Bentu. Locuitorii ce au alcătuit satul la început au fost păstori de oi, care au găsit un loc bogat pentru pășunat. Nu earu stingheriți de nimeni deoarece nu se aflau sate în apropiere. Așezarea lor pe acest loc avea și următorul folos: erau adăpostiți de suflul crivățului, căci pe malul stâng al râului se găsea o pădure mare de ulmi, astăzi dispărută, iar la marginea lacului Bentu creștea stuf, papură, sălcii, cătină etc. care făcea adăpost pentru vremea iernii. Pădurea actuală, pe vremea aceea era unită pe malul Buzăului cu pădurea de la Cotul Băcanului. Pe această moșie sătenii iși făcuseră și loc de arătură, cât le trebuia.

Pe lângă acest sat treceau și diligențele care plecau din suburbia "Poșta" a orașului Buzău: urmând cursul râului Buzău, se opreau la locul numit Poșta de pe moșia Căldărușa a neamului Cantacuzinilor.

Moșia pe care s-a așezat satul se numea Tăbărasca, cumparată de Medelnicerul Săndulache Musceleanu la 1816 luna iulie. Lângă această moșie se afla și moșia Dudești pe care o cumpară Medelnicerul Săndulache și pe viitor moșia poartă numele de Bentu-Dudeasca.

Starea socială a locuitorilor de la început și până acum se prezintă astfel:

În Bentu locuitorii satului, în virtutea obiceiului pământului, puteau folosi pământ pentru arat, semănat, cosit, pășunat în mod nelimitat, cât le trebuia, cu singura obligație de a da proprietarului moșiei a zecea parte din orice fel de produs agricol si gospodăresc.

Această folosință, unii stăpânitori de moșie au cautat să o limiteze, dând mai putin loc, dar domnitorii fanarioți ca Mihai Șutu, în a doua domnie (1791 - 1793) si Alexandru Moruzii, tot în a doua domnie (1799 - 1801) dau hrisoave ca sătenii să nu fie opriți pentru trebuința hranei lor.

În urma războielor de la începutul veacului al XIX-lea, stăpânitorii de moșii, au luptat să înfrângă acest drept și să-i supună pe săteni la zile de clacă în folosul lor personal.

Pana la 1831, boierii nu izbutise de a impune pe clăcași la 12 zile muncă, peste tot cuprinsul Țării Românești.

Regulamentul Organic stabilește suprafața de pământ pentru o familie, nu după nevoile ei, ci după inventarul viu al clacașului, deci o asuprire a locuitorului și o exploatare a săteanului în folosul celor ce stăpânesc pământul, deoarece și cel ce avea inventar, ca și cel ce nu avea, pentru nevoile gospodăriei, trebuia să ajungă la învoieli libere și apăsătoare.

Între anii 1831 si 1848, lupta dintre săteni și stăpânitorii de moșie se ascute, se nasc nemulțumiri mari și chiar revolte, care se sfârșesc în folosul celor puternici.

Starea aceasta rea, apăsătoare și nemulțumitoare se sfârșește cu reforma agrară din 1864 a domnitorului Al. I. Cuza și a sfetnicului său Mihail Kogălniceanu, când se dă pământ sătenilor după categorii. Proclamația domnească anunța pe țărani: "claca e desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre" la 14/26 august 1864 (publicată în Monitorul Oficial nr. 181, sâmbătă 15/27 august 1864).

La 1864 locuitorii satului sunt împroprietăriți după categorii: cei cu 4 boi cu 11 pogoane; cel cu 2 boi cu 7 pogoane și 19 prăjini; cei cu brațele cu 4 pogoane si 15 prajini și cinci cu locuri de casă, cu 498 stânjeni, în total 76 locuitori și clerul cu 17 pogoane.

Dezvoltânduse agricultura (cu mașini de treier, pluguri de fier), facându-se și export de cereale, pământ nu era de ajuns: unii săteni au primit loturi la 1881 pe moșia satului Tăbărăști (fostă a Mănăstirii Mihai Vodă din București). Cei ce au primit loturile s-au numit "Insuraței". Veteranii din războiul de independență 1877 - 1878, au fost împroprietăriți în moșia Vârtoapele a Mănăstirii Banu.

La răscoala din 1907, satul Bentu a primit islaz pentru pășunatul vitelor o suprafață de 117 ha, din moșia Bentu - Dudeasca, ce era stăpânită de Eforia Spitalelor Civile după testamentul din 4 martie 1877 făcut de Ana S. Mușceleanu, acestei institutii, neavând moștenitori.

După razboiul mondial 1916 - 1918, moșia Bentu-Dudeasca, la 1923, s-a parcelat toată - nefiind moșie individuală - în folosul sătenilor din Bentu și împrejurimi. Celor din Bentu li s-a dat, pe lângă loturi și locuri de casă. Formându-se și o cooperativă agricolă, au format la capul mosiei Bentu, locul numit Coșcoave la Tufele Lupașcu, islaz scos de la expropriere de la Eforia Spitalelor Civile.

În prezent

Are loc un proces dinamic de stabilire a cetățenilor de la oraș în satele de pe raza comunei Gălbinași, proces datorat existenței rețelei de gaze naturale la care este conectată comuna, existentei rețelei de televiziune prin cablu, precum si distanța relativ mică fată de municipiul Buzău. 

În localitățile subordonate comunei Gălbinași s-au dezvoltat nuclee centrale cu dotări importante pentru deservirea populatiei - administratie, cultură, învățământ, sănătate, spații comerciale și de prestări servicii.