Adresa: str. Unirii, nr. 71, 127240, Galbinași, jud. Buzau

Tel.: 0238-780015 Fax: 0238-780022 Email: primariagalbinasi@yahoo.com
Categorie
De la:
Pana la:
Reseteaza filtrele [x]

Pagini

Cetățeni de onoare

ŞEICARU PAMFIL


    Ziarist de mare talent, literat, s-a nascut in anul 1894 la Tăbăraști, unde bunicul său era preot. După absolvirea cursurilor școlare în Buzău, urmează Facultatea de Drept din București. La terminare intră în avocatură. A fost membru al Parlamentului, ca deputat independent (1926, 1931, 1933), directorul ziarului "Bucovina", apărut la Cernăuti și "Ora", cât și al revistei "Hiena" (1919 - 1920). Se numară printre cei care au înființat revista "Gândirea" și ziarele "Cuvântul" si "Curentul", al căror director a fost. A fost considerat, chiar și de către adversari, ca ziarist de mare talent si litarat de valoare, având și încercări de critică literară. S-a distins însă ca pamfletar, poate uneori prea violent, ceea ce i-a atras multe adveristăți.



Preotul Constantin Șeicaru, bunicul lui Pamfil, s-a stabilit la Tăbăraști, unde  s-a căsătorit cu o fata din familia Ifrimescu (a avut un frate, generalul Haralambie Ifrimescu, comandant al garnizoanei Brașov), care i-a adus o zestre frumoasă. Au avut 6 copii care au murit toți de o epidemie, în decurs de o luna. Nenorocirea i-a mâhnit atât de tare încat s-au gândit să se retragă la o mănastire, dar între timp preoteasa a ramas însarcinată și a născut un băiat botezat Haralambie, tatăl lui Pamfil Șeicaru. Dar la naștere, din neglijența celui care a mers sa-l declare la starea civilă, a fost declarat Popescu, nu Șeicaru și astfel că apare în actele de la starea civilă ca Haralambie C. Popescu, nume care-l va purta oficial și Pamfil, dar ca ziarist va semna Pamfil Șeicaru.

     Haralambie si Ana au avut 5 copii, Pamfil, născut la 6 aprilie 1894, Eugenia, în 1896, Maria in 1899 și ultimul, Constantin, născut în anul 1909. A copilarit cu sora sa, Maria, la Tăbăraști și la Buzău, Maria își amintea că atunci când se construia Palatul Comunal (1899-1903) se urca pe schele și mânca acadelele cumpărate de la o prăvălie din apropiere.

    Averea de la Tăbăraști (vie si teren arabil plus casele) a fost vândută de Ana deoarece locuia la Buzău și nu avea cum să o administreze. Banii i-a folosit la reparatii și înbunătățiri la casa primită ca zestre, lângă tribunal, unde a deschis un hotel, restaurant și cazinou. În 1917-1918 au fost folosite de armata germană chiar și pentru grajduri. După 1918 nu a mai avut bani să refacă construcțiile amintite. Datorită poziției centrale i s-a oferit o despăgubire băneasca de către autorități, i s-a făcut foaie dotală și apoi a vândut imobilele. Banii au fost dați lui Pamfil Șeicaru pentru înființarea cotidianului "Curentul" cu promisiunea că atunci când va avea bani va răscumpăra imobilul și va da fiecăruia dintre frați partea care i se cuvenea. Dar vremurile au evoluat nefavorabil.


    Pamfil Șeicaru, născut la 6 aprilie 1894 a decedat la 20 octombrie 1980, în Germania, la Munchen.

 


RODICA ȘERBĂNESCU



    Doctor în istorie, ziarist, născută în Tăbăraști, a fost distinsă pentru activitatea sa publicistică cu premiul "Pamfil Șeicaru" (1994), pentru cercetarea, editarea și popularizarea operei gazetărești a ziaristului de origine buzoiană. Întrea acestea amintim: Istoria Partidului Țărănesc și Național Țărănesc (vol. I si II, Madrid, 1963); Nicolae Iorga (1991); România în marele război (1994); Adevărul trebuie amintit. Politica României (1997); Construcții prin nisip, Politica aistorica (1998); Scrisori din emigratie (1990/1991).

 


 


STAN IONIȚĂ 



    S-a născut în anul 1909 în satul Albești, jud. Buzău. S-a căsătorit cu învățătoarea Sava Maria din Bentu. A fost învîțător la școala primară din Bentu și mulți ani director de școală, avînd cea mai mare vechime in cadrul scolii (42 ani), când s-a pensinat. A pregătit multe generații de copii ai satului, așa încât se poate spune, pe bună dreptate că este un adevărat stâlp spiritual al acestuia. A fost un model de om gospodar pentru locuitorii din Bentu, administrând atât propra gospodărie cât și terenul din jurul școlii.



   În prezent o stradă din Bentu poartă numele dl-ui învatator Stan Ioniță

 







MOȘESCU COSMA 



(25 iunie 1822 - 29 iunie 1902, Brăila), prot, pedagog și traducător, s-a nascut la Tăbăraștii Noi. Absolvă Seminarul Teologic din Buzău (1840 - 1844), după care funcționează ca învățător sătesc, iar din 1847 este preot la Biserica Sf. Spiridon din Brăila. Este autorul a șase manuale școlare, unele tipărite în mai multe ediții și a trei traduceri din limba franceză.


DINU GHEORGHE



S-a născut în satul Bentu în noiembrie 1911. A fost pilot în flotila de vânătoare. A participat la cel de-al II-lea război mondial. În iulie 1941 a fost rănit trecând după aceea în viața civilă. A îndeplinit funcția de director la IAS Nazarcea. A decedat în anul 1990.


 

 

ONU CAZAN



Cazan Onu (în acte, Cazan Ion, ca sriitor semnează Onu Cazan) s-a născut la 15 octombire 1928, in satul Bentu, com. galbinasi, Buzau. Parinti: Stefan si Ioana Cazan (n. Dinu) au avut opt copii (Dumitru, Marioara, Stanca, ION, Luxa, Calin, Gheorghe si Radu, poet si actor). Clasele primare, la scoala dein sat. Scoala medie: din 1942, cursurile Scolii Tehnice Industriale Militare Auto (copil de trupa), Buzau. In 1947 se inscrie la Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica din Timisoara, sectia actorie, aici urmeaza trei ani, avand ca profesori pe Lily Bulandra si marele Stefan Braborescu. Ultimul an la Institutul de Teatru "I.L.Caragiale", Bucuresti. Intre 1-31 oct. 1951, instrucor artistic la Sfatul Popular, raionul 1 Mai, Bucuresti,; 1aug. 1953 - 1 aug. 1954, instructor sef la Comitetul pentru Arta, invatamantul artistic; 1 aug. 1954, demisioneaza din motive de sanatate, se retrage in satul natal; 1 apr. 1955 - 15 ian. 1956, vanzator la Aprozar, in Dorohoi, jud. Botosani; 15 ian. 1956 - 1 mart. 1957, instrucor artistic la Casa de Cultura Botosani; 1 mart. 1957 - 20 oct. 1958, diresctor (muzeograf) la Muzeul Memorial "Mihai Eminescu", Ipotesti; 20 oct. 1958 - 13 nov. 1965, conduce Scoala Populara de Arta, Suceava; 13 nov. 1956 - 16 oct. 1970, redactor cu probleme de popularizare la Inttreprinderea Cinematografica Suceava; 16 oct. 1970 - 29 oct. 1971, redactor la ziarul Zori noi, Suceava; 30 oct. 1971 - 25 dec. 1973, sef serviciu carte la Centrul de Librarii, Suceava; 25 dec. 1973 - 1 mai 1974, redactor la Zori noi; 1 mai 1 oct. 1975, director Ansamblu Artistic "Ciprian Porumbescu", Suceava; 1 oct. 1975 - 1 ian. 1989, sef serviciu la Centrul de LIbrarii Suceava; 1 ian. 1989, iese la pensie.



    Debut literar, in revista Tribuna (27ian. 1966), cu 5 schite (Oglinda, Balada, Ganduri, Dastainuire, Insomnie). Colaboreaza la nenumarate ziare si reviste.



    Opera: In fata usii (1981); Confidenta in Parcul orasului  (1982), Pana de cauciuc (1984); Initiativa a fost refuzata cu placere (1994); Nu trebuia s-o sarut pe Iulia (1997); Dihorul din gradina lui Laur(1990).



    Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania din 1983.



    "Venind din alt veac, scriitorul Onu Cazan strabate tabloul Sucevei actuale cu melancolica distinctie. Întotdeauna elegant, saluta si raspunde binetii cu gentilete. Desi pare dus pe gânduri, ochiul sau observa atent chipuri, gesturi, întâmplari, asa cum o dovedesc, cu talent incontestabil, si cartile sale. Nu sunt multe, nu cântaresc kilograme, dar sunt carti bune, care îi ocupa deja locul în istoria literaturii contemporane. Aparitie impecabila, nimic nu lasa sa se vada tragediile care i-au marcat viata, fara sa-i clatine verticalitatea. A ramas demn sub taifunul lor, când neferici mai mici îi duc pe altii la degradare, la autodistrugere. O silueta gracila, dar un om puternic, capabil sa iubeasca pâna la capat. Nepotii sai, Andrei si Paul Apostol, au înflorit sub cerul acestei iubiri. "


                                                                                                        Doina CERNICA

 

 


DUCA RADU CAZAN 





CAZAN RADU s-a născut la 12 septembrie 1937 în satul Bentu, com. Gălbinași, jud. Buzău. Fiul lui Ștefan si al Ioanei Cazan. Școala primară, în satul natal, clasa a V-a. la Liceul Pedagogic Buzău, clasele a VI-a si a VII-a, la ciclul II, in satul Gălbinași. Liceul "B. P. Hasdeu" (abs. 1956), Buzău. Patru ani student la Facultatea de Biologie a Universității București; I.A.T.C. "I.L. Caragiale", București (abs. 1965). Patru ani actor la Teatrul de Comedie București (condus de Radu Beligan), un an, la Teatrul "Bulandra" (director Liviu Ciulei), cinci ani la Teatrul Național Târgu Mureș și apoi la Teatrul "Ioan Slavici", Arad (și in prezent).



    A debutat cu poezie in Viața Buzăului în vol. Colectiv, în Condeieri dintr-un oras al patriei noastre, 1953, cu poezia Patria. În revista Tânarul scriitor, an II, nr. 2, 1953, poezia Patria; în rev. Amfiteatru, schita Jocul căutărilor (iulie 1967); schita Lanțul (august 1967); în Suplimentul literar-artistic al Scânteiii tineretului (27 martie 1983); schița Donatoarea; fracmente din romanul Strănepotul spânzuratului, in rev. Vatra (20 iunie 1981), fragmentul Riscurile increderii, din Târgu Mureș si Arca (feb. 1992), din Arad; 



    A debutat cu vol. Punți celeste (1990), poem tipărit la Întreprinderea Poligrafică "Banatul", Timișoara; Coloana mea infinită (2003), poeme, Bentu - început de lume (2004), cântecele satului natal (psalmi).



    În curs de apariție: Molecula liniștii (poezii), Strănepotul spânzuratului (roman), Jocul căutarilor (schițe si parabole), Autobuzul disperării (scenete), Actorul, în primul rând (carte de teatru).

 

 


CAZAN GHEORGHE - luptător anticomunist 



   S-a născut în anul 1935, în satul Bentu, comuna Gălbinași și a fost penultimul copil din cei opt frați ai familiei Ioana și Fănica Cazan. A copilărit și a terminat clasele primare în satul natal. Numele de botez era Gheorghe, însă părinții lui l-au mângâiat Ghiță și cu acest nume de Ghiță Cazan a fost cunoscut de toți sătenii. A fost un copil ca toți copiii satului. Încet încet a descoperit ulița, pe ceilalți prichindei, a descoperit pădurea, câmpia și mergea și el cu cârdul de copii la scăldat. La școală era considerat un copil bun, fiind mai în toți anii premiant pe locul II. A plecat și el de acasă la   Școala Profesională din Ploiești. După absolvirea acestei școli a devenit salariat la marea uzină "1 Mai" din Ploiești. 



    Fratele lui mai mare Onu Cazan precizează: "În perioada copilăriei era un puști fermecător, se făcea iubit pretutindeni însă la 16 ani i s-au frânt aripile, exact în perioada propice formării sale ca personalitate. Era în el o energie vitală ieșită din comun, o neliniște, un neastâmpăr care te contamina".



    La vârsta aceea când de-abia ieșise din copilărie, o mare dramă s-a abătut asupra sărmanului Ghiță. În urma unor acțiuni interzise (difuzare de afișe), Ghiță Cazan a fost



 declarat dușman de clasă, urmărit, arestat și torturat. A trecut prin mai multe închisori comuniste. În urma procesului Tribunalului Militar București l-a considerat o persoană periculoasă, care a atentat la siguranta statului. 



    Noi, cei care am contribuit la editarea cărții "Un copil privea cerul printre gratii" ne-am pus fireasca întrebare: "Cum de a rezistat în închisori acel copil înalt și plăpând?".



    A rezistat datorită vieții lui, trăită în libertate, în mijlocul naturii, a Câmpiei Bărăganului. Toate acestea i-au imprimat dorul de a fi liber.



    În închisorile prin care a trecut, torționarii profesioniști i-au aplicat cele mai diabolice metode de tortură. Cruzimea lor mergea până la pierderea cunoștinței lui de copil, medicii îl ascultau cu aparatele să vadă sacă mai trăiește. Marile suferințe pe care le-a suportat i-au afectat mult sănătatea, astfel că s-a stins din viață la varsta de 62 de ani, în mari chinuri.



    Aceasta este trista poveste a unui copil din satul Bentu. El își trăiște somnul de veci în cimitirul din mijlocul satului.



    I s-a dedicat o carte, i s-a acordat Titlul de cetatean de onoare post-mortem al satului Bentu și s-a aplicat o placa comemorativă, ca să rămână în memoria generațiilor viitoare.



 

 

 


GELU MOISE 





 S-a născut la 27 mai, 1934 în satul Bentu, județul Buzău. Este cel mai mic copil dintre cei trei ai lui Vasile si al Elenei Moise. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, iar clasele VI-VIII la Buzău, București, Hațeg și Timișoara, A peregrinat prin cele patru orașe datorită măsurilor nefaste pe care le luase partidul communist, fiind considerat fiu de "chiabur".


    Reușește să își încheie studiile superioare la Academia de Studii Economice din București (1958), pentru ca la finalul acesteia intentandu-se un nedrept proces politic soldat cu o condamnare de un an si șase luni închisoare .


  În paralel cu activitatea de economist în agricultura de stat timp de peste 30 de ani, Gelu Moise s-a facut cunoscut în domeniul picturii (mai ales grafică), organizand mai multe expozitii personale, realizând albume de pictură și grafică.


    Începând cu anul 2001 s-a dedicat scrisului, adică prozei literare. S-a aplecat spre literatură, în primul rând datorită chemării sale lăuntrice cât si a îndemnului dat de sciitorul și amicul său, Ion Stanciu. Sursa de inspirație a fost satul, lumea lui, precum și împrejurimile satului: pădurea, câmpia, râul, izlazul comunal și altele. Pe această temă    a editat șase volume și are în curs de apariție sau în lucru alte trei volume. Cărțile sale poartă următoarele denumiri:




  • ·         "Povestea vieții mele" - 2001 



  • ·         "Sfinții la porți" - 2001, 



  • ·         "Nemuritorul" - 2002, 



  • ·         "Amintiri din satul copilăriei mele" - 2003



  • ·         "Un copil privea cerul printre gratii" - 2003



  • ·         "Botezul câmpiei" - 2003



Următoarea carte poartă titlul "Maria" și reprezintă o mare dramă din locurile natale.


    Cărțile sale exprimă o viață adevărată, fapte, întâmplări, sentimente, trăiri sublime, speranțe în mai bine. Cărțile lui de proză sunt scrise fluent, cu nerv, dar și cu talent. Autorul are dar și har de povestitor, aceasta fiind părerea scriitorului George Baiculescu.


    Scriitorul Onu Cazan susține în prefața unei cărți "Gelu Moise se dovedește a fi depozitarul unei veritabile mine" memorialistice. E uluitor cum s-au conservat, după decenii de viață, întâmplări de o prospețime de-a dreptul incredibilă. Ceea ce atestă că autorul și-a trăit episoadele de viață al căror erou a fost, cu o poftă de viață ieșită din comun. După lectura ultimelor pagini ale cărților sale, rămâi cu senzația că localitatea în care se petrece orice acțiune, respectiv satul Bentu, ți s-a întipărit în memorie în cele mai mici detalii, mai ales în cele spirituale. Și nu-i puțin lucru"


    Aprecieri face și consăteanul și amicul său din copilărie ing. Nicușor Mărgăritescu, care arată: "Gheorghe Moise reprezintă o apariție târzie în literatură. El își transpune în proză o însemnată parte autobiografică a vieții sale. E un povestitor încântător, sensibil și cu multă dragoste de oameni și frumos. Un capitol însemnat în scrierile sale îl reprezintă copilăria. Stilul de exprimare este simplu, dar cu har de bun povestitor, care te încântă și te face părtaș la frumoasele și amuzantele lui peripeții. Cărțile lui sunt ilustrate cu nenumărate lucrări de grafică și de pictură ale căror autor este, inspirate din natură și cu personaje ce îi sunt foarte dragi".


    Împreună cu soția sa, Elena Moise, a scris prima monografie a satului natal, intitulată Bentu - străvechie vatră de așezare și locuire țărănească, contribuind astfel la scierea istoriei pentru generatiile ce vor urma.


Pentru faptul că a trăit o parte din viață în mediul sătesc, Gelu Moise, pe drept cuvănt poate fi denumit scriitorul satului și țărănimii lui. Sorgintea țărănesacă nu l-a părăsit niciodată. El lasă mărturii prețioase despre vremurile demult apuse. Mărturii pentru generația de azi și generațiile ce or să vină.


"Domnul Gelu Moise este în egală măsură şi scriitor şi artist plastic. Despre cărţile sale, zece la număr, s-a scris prea puţin. Domnia sa ar fi meritat mult mai multă atenţie. În genere, toată opera sa gravitează în jurul şi în miezul locurilor natale. Acest om de o tărie morală impresionantă lasă ceva bun în urmă, mărturii interesante despre viaţa sa şi a altora. Pe acest autor inconfundabil l-am cunoscut în urmă cu aproape zece ani, când m-a vizitat de câteva ori la biblioteca în care îmi desfăşor activitatea de zi cu zi. Din prima clipă am observat comportamentul său de om educat, politicos şi direct în dialog. Încă de atunci avea ceva probleme de sănătate, aşa că, deplasându-se mai greu, de multe ori ne limitam la discuţii telefonice. Între timp boala i s-a agravat, de câţiva ani zăcând la pat în stare de paralizie. De aici începe fenomenalul. Scrie şi în aceste condiţii. Şi-a conceput o tablă cu alfabetul şi, când vrea să scrie, sau să comunice, în general, pune degetul pe fiecare literă de care are nevoie. Tenacitatea sa este impresionantă. Recenta sa carte, „Anotimpuri", este una de pictură şi grafică. Nefiind specialist în arta plastică pot spune doar că, participând la multe expoziţii, în calitate de simplu privitor, rar am văzut lucrări mai migăloase, portrete mai veridice ca ale domnului Gelu Moise. Şi alţi scriitori buzoieni au înţeles valoarea umană a acestui artist, fiindu-i alături mai tot timpul, este vorba despre Irina Mirică, Ion Stanciu, Stelian Grigore ş.a. Mă închin în faţa acestui artist greu încercat de viaţă".    Marin Ifrim

 

 


ELENA MOISE 



    S-a nascut in satul Bentu, comuna Galbinasi, judetul Buzau, la 2 ianuarie 1936. Este fica lui Stan si a Mariei Ionita. Urmeaza cursurile scolii primare din satul natal, apoi cursurile Liceului Mihai Eminescu si ale Scolii Tehnice de Cooperatie din Buzau, incheind cu studiile superioare la Academia de Studii Economice din Bucuresti.



    Este casatorita ci Gelu Moise si au impreuna doi copii, pe Leila si pe Florin, absolventi ai Academiei de Studii Economice din Bucuresti.



    A lucrat ca profesor la Scoala de cooperatie si apoi la Liceul Economic din Buzau, pana la pensionare (1993).



    Impreuna cu sotul sau, Gelu Moise, a scris prima monografie a satului natal, intitulata Bentu - stravechie vatra de asezare si locuire taraneasca, contribuind astfel la scierea istoriei pentru generatiile ce vor urma.

 

 


RIZEA MARIAN 





S-a nascut la 17 ianuarie 1955 in satul Bentu, judetul Buzau. A urmat cursurile scolii generale din localitatea Bentu, ale scolii profesionale "Petrol si Chimie" din Ploiesti, specialitatea "Electromecanic AMA", absolvind-o ca sef de promotie in anul 1973.



Este repartizat si angajat la Combinatul Petrochimic Brazi, unde lucreaza ca electronist AMC la laboratorul CTC - Cercetare, cocncomitent urmand cursurile serale ale Liceului "Petrol si Chimie" din Ploiesti, specialitatea "Electromecanic rafinarii", pe care le absolva ca sef de promotie in anul 1977. In acelasi an sustine examenele la Institutul de Petrol si Gaze Ploiesti si este admis la Facultatea de forajul sondelor si exploatarea zacamintelor de titei si gaze, obtinand diploma de inginer in anul 1983.



Debuteaza in cariera inginereasca la fosta Centrala a gazului Metan Medias, fiind la scurt timp promovat in functia de sef de brigada extractie gaze naturale la Cristuru Secuiesc, judetul Harghita.



Din anul 1985 până în anul 1989 lucreaza in structurile de informatii si contrainformatii ale statului roman, in domeniul economic - resurse energetice.



In perioada 01.01.1990 - 31.03.2004 ocupa functia  de Ofiţer operativ în domeniul protecţiei contrainformative a resurselor economice, energetice, minerale utile şi a mediului înconjurător. 



01.04.2004 - 28.02.2006, lector si conferentiar universitar la Academia Naţională de Informaţii, Facultatea de Informaţiiş



01.03.2006 - 28.02.2009, şef Departament Informaţii, profesor universitar la Academia Naţională de Informaţii, Facultatea de Informaţii



01.07.2009 - 30.10.2010, Consilier tehnic director general, SC CONPET SA Ploiești-Prahova



01.03 - 30.05.2011, Consilier manager, SC PETROLUC- Serv Ploiești-Prahova



01.10.2005 - prezent, Cadru didactic asociat, Universitatea „Petrol-Gaze" Ploieşti; Facultatea de Ştiinţe şi Litere (2005-2009), Programul de studii masterale Studii Europene și Administrație Publică şi Integrare Europeană;  Facultatea Ingineria Petrolului şi Gazelor (2010-prezent), Catedra Hidraulică şi Inginerie de Zăcământ, Programul de studii masterale Managementul Petrolului și Gazelor; Facultatea de Ştiinţe Economice (2011-prezent), Programul de studii masterale Managementul Sectorului Public. 



01.10.2010 - 01.04.2011, Profesor asociat, Universitatea din Piteşti, Departamentul de Relaţii Internaţionale, Programul de Studii Postuniversitare Managementul Strategic al Infrastructurilor Critice



13.10.2010 - prezent, Profesor asociat (perioadă determinată), Universitatea Ecologică Bucureşti, Facultatea de Inginerie Managerială şi a Mediului: Programul de licenţă: Inginerie şi management, Programul de studii masterale Ingineria şi managementul integrat al mediului în activităţi industriale.



Continua pregatirea si perfectionarea cunostintelor absolvind mai multe cursuri in domeniile: informatica, limbi straine, cursuri post-universitare in cadrul Institutului National de Dezvoltare Economica Bucuresti - Antena Ploiesti - pentru specialitatea "Managementul intreprinderilor" (1995-1998), Academia de Studii Economice Bucuresti, Conservatorul National de Arte di meserii (C.N.A.M.) Paris.



Incepand cu anul universitar 1996, sub indrumarea prof. dr. ing. George Iordache, parcurge etapele de doctoratura iar in septembrie 2001, obtine titlul de doctor in stiintele ingineresti si distinctia "CUM LAUDE" in domeniul MINE, PETROL si GAZE, la Universitatea de Petrol si Gaze Ploiesti, cu teza "Contributii la stadiul imbunatatirii exploatarii clorurii de sodiu prin dizolvare".



Prin intermediul Petrom Ploiesti faciliteaza sponsorizarea biserici din Bentu cu suma de 250 milioane lei pentru refacerea picturii si sfintirea bisericii in anul 2005.

 


 


General Dr. DUMITRU CRISTEA 



Născut la 15 martie 1951, în localitatea Tăbărăști, comuna Gălbinași, județul Buzău, a absolvit Liceul Militar "Dimitrie Cantemir" din Breaza, județul Prahova în 1970. În 1973 a absolvit Școala militară de ofițeri activi de transmisiuni, iar zece ani mai târziu, în 1983, a absolvit cursurile Academiei Militare, Facultatea de arme și a obținut diploma de licență în Științe militare, specialitatea transmisiuni. A urmat un curs de specializare, în 1992, la Ministerul Comunicațiilor și Tehnologia Informațiilor. În anul 2000, generalul DUMITRU a absolvit un curs de sisteme de comunicații și informatică la Școala NATO de la Latina, din Italia. A absolvit Colegiul Național de Apărare în anul 2001.


Din septembrie 2002 și până în martie 2008 a condus Direcția comunicații și informatică din Statul Major General, Ministerul Apărării. În noiembrie 2002 a devenit Director militar pentru C3 și a obținut titlul de Reprezentant național în Consiliul C3 NATO.


Din punct de vedere academic, generalul locotenent (r) DUMITRU și-a susținut teza de doctorat în 1984 și a primit titlul de doctor în Științe militare. A devenit profesor universitar în 2007. Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România - Secția de Științe militare și membru AFCEA (The Armed Forces Communications and Electronics Association) din anul 2002.


Generalul locotenent (r) DUMITRU a scris peste 140 de articole și studii și a susținut numeroase prezentări pe timpul unor conferințe și simpozioane desfășurate în țară și în străinătate (de exemplu, "Ciberterorismul și protecția rețelelor de calculatoare", comunicare prezentată la Sesiunea anuală de comunicări științifice a Universității Naționale de Apărare, București, 2004, " Stadiul actual și perspectivele dezvoltării sistemului de comunicații al Armatei României pentru a corespunde cerințelor NNEC", studiu prezentat în cadrul Seminarului științific al Centrului de Studii Strategice și de securitate, 2005, "Utilizarea sistemelor de comunicații satelitare în sprijinul acțiunilor de luptă ale Armatei României", prezentare susținută la Conferința română pentru aplicații spațiale - CRAS 2008, "Information Technology and Communications - the Progress Toward the Information Society", comunicare susținută la Sesiunea științifică națională a Academiei Oamenilor de Știință din România, 2009, " Implicațiile Războiului Bazat pe Rețea și a Capabilităților Facilitate de Rețea asupra rețelelor informaționale de tipul C4ISR la nivelul Armatei României", articol apărut în Revista Gândirea militară românească, nr.3/2011, "Rolul tehnologiilor informatice și de comunicații în desfășurarea revoltelor din Primăvara Arabă", articol publicat în Revista Gândirea militară românească, nr.3/2012). Este autor și coautor al mai multor cărți publicate în România:


"Sisteme de comunicații militare" - principal autor, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003, ISBN 973-663-036-6
"Sisteme C4I" - unic autor, Editura Militară, 2005, ISBN 973-32-0689-X
"Războiul bazat pe rețea - provocare a Erei informaționale în spațiul de luptă modern" - principal autor, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005, ISBN 973-663-265-2
"Războiul bazat pe rețea. Capacități NATO facilitate de rețea." - unic autor, Universității Naționale de Apărare, 2007, ISBN
978-973-663-594-6


"Infrastructura de rețea și informațională în cadrul războiului bazat pe rețea" - unic autor, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008, ISBN 978-973-1743-86-8
Îi sunt acordate de către revista Gândirea Militară Românească Premiul "General de divizie Stefan Falcoianu" pentru lucrarea "Sisteme de comunicații militare", în anul 2004, și "Premiul General de corp de armată Ion Sichitiu" pentru lucrarea "Sisteme C4I", în anul 2006.


În anul 2007, Generalul locotenent (r) DUMITRU a fost declarat cetățean de onoare al comunei Gălbinași, județul Buzău.


De-a lungul carierei sale militare, generalul locotenent (r) DUMITRU Cristea a primit următoarele distincții:


Distincții



  • Ordinul național "Steaua României"

  • Medalia "Meritul Militar" cls. III, II, I

  • Ordinul "Meritul Militar" cls. III, II, I

  • Emblema "Onoarea Armatei României"

  • Emblema de Onoare a Statului Major General

  • Emblema de Onoare a Forțelor Navale

  • Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii

 

 


OPREA NEAGU 



S-a nascut la 12 iulie 1940, in satul Tabarastii Noi, comuna Galbinasi. Si-a facut studiile gimnaziale in comuna Galbinasi (1947-1954), iar pe cele liceale, la Liceul "B. P. Hasdeu", din Buzau (promotia 1958)



1958 - 1960 a fost referent la primaria comunei Galbinasi;



1960 - 1962 - stagiul militar;



1962 - 1963 - Scoala de Impiegat de Miscare C.F.R. Bucuresti;



1963 - 1974 - impiegat de miscare dispozitor in statiile C.F.R. Buzau-Sud, Tabarasti, Faurei;



1974 -  Scoala de Sef de Statie C.F.R. Bucuresti ;



1974 - 1977 - sef statie C.F.R. Lacu-Sarat;



1977 - 1980 - sef statie C.F.R. Faurei (in aceasta perioada a coordonat electrificarea statiei C.F.R. Faurei si construirea poligonului de testari feroviare faurei, singurul din Europa de SE);



01.06.1980 - 05.04.1998 - instructor regional M-Regionala C.F.R. Galati - Divizia de miscare; in aceasta perioada a coordonat si a fost lector la toate cursurile de calificare in functiile de impiegat de miscare, operator RC, revizor ACE etc., a verificat profesional si a autorizat in functie tot personalul de pe raza regionalei  C.F.R. Galti, a participat la elaborarea, modoficarea sau reactualizarea tuturor reglementarilor, instructiilor de serviciu, ordinelor si dispozitiilor C.F.R.



    S-a stins din viata la data de 05 aprilie 1998.



 

 

 


TUDOR GHEORGHE 



S-a nascut in satul Galbinasi, urmeaza liceul teoretic Tohani din judetul Brasov si Facultatea de Matematica din Brasov. In perioada 1967-2000 este profesor de matematica la scoala Galbinasi iar intre anii 1996-2000 este director al scolii. Din 1990-1992 primar al comunei Galbinasi.

 



RILEA EUGEN 



    S-a nascut in anul 1937 in satul Tabarasti, comuna Galbinasi. Dupa cursurile gimnaziale din comuna natala urmeaza liceul pedagogic din Buzau si institutul pedagogic din Bucuresti. Din 1960-1997, profesor de limba romana la scoala din Galbinasi totodata este si director al Caminului Cultural.

17 April 2018
Economia

Activităţi agricole
Principala activitate a populaţiei este agricultura.
Cultura cerealelor la câmpie, în special porumbul şi grâul se face pe terenurile proprietate personală sau asociaţii agricole.
Economia în general agricolă s-a dezvoltat pe terenurile proprietate personală a localnicilor, formată în mare parte din teren arabil, suprafeţe de vii şi păşuni. Pe păşuni şi fâneţe se cresc bovine şi ovine iar în gospodăriile proprii populaţia creşte porcine pentru consumul propriu cât şi pentru vânzare.
Activităţile agricole se desfăşoară şi în unităţi cum ar fi ferme cu specific zootehnic. Cea mai mare parte din populaţia activă a comunei lucrează în gospodăriile proprii.
 
Activitatea de tip industrial
Activitatea de tip industrial este slab reprezentată în zonă. Mica industrie este reprezentată aici prin unităţi mici de morărit şi panificaţie.


Transporturi
Transportul pe teritoriul comunei este rutier şi feroviar importante fiind cele trei staţii de cale farată de la Tăbărăşti, Gălbinaşi şi Bentu.

 

Alte unităţi - comerţ, prestări servicii
Câteva unităţi comerciale, de alimentatie publică şi de prestări servicii deservesc locuitorii comunei. În lungul DN 2B în satele Gălbinaşi şi Tăbărăşti sunt câteva staţii pentru carburanţi.

 

Silvicultura
Silvicultura este slab reprezentată în comuna Gălbinaşi având o singură pădure. Fondul forestier al pădurilor este constituit din diverse specii, în general foioase şi plantaţii de protecţie şi aliniament.

17 April 2018
Populația

Numărul şi evoluţia populaţiei
Din punct de vedere demografic, comuna Gălbinași se situează între localităţile medii ale judeţului, având pe total comuna 4.151 locuitori. În urma recensămintelor efectuate situaţia se prezintă astel:
 
Anul 1992
• Gălbinaşi - 1109
• Tăbărăşti - 1820
• Bentu - 803
• Total an 1992 - 3732
 
Anul 1998
• Gălbinaşi - 1186
• Tăbărăşti - 1823
• Bentu - 890
• Total an 1998 - 3899
 
Anul 2009
• Gălbinaşi - 1295
• Tăbărăşti - 1952
• Bentu - 904
• Total an 2009 - 4151
În această perioadă prezentată a avut loc o creştere demografică datorită stabilirii în sat a familiilor tinere din zonă.

 

Resursele de muncă şi posibilităţi de ocupare
În afară de agricultură, ramura economică preponderentă, care absoarbe cea mai mare parte a forţei de muncă în comuna Gălbinaşi mai există posibilitatea de ocupare a forţei de muncă în domeniul prestării de servicii către populaţie (învăţământ, sănătate, administraţie publică, transporturi), precum comerţ, mica industrie, morărit şi panificaţie.
Posibilităţile de ocupare a forţei de muncă sunt reduse în prezent, singura posibilitate fiind în gospodăriile proprii şi o mică parte în ateliere mesteşugăreşti şi morărit.

17 April 2018
Cultură și învățământ

În comuna Gălbinași își desfășoară activitatea următoarele instituții de învățamant preuniversitar finantate de la bugetul local si de sume repartizate de Consiliul Județeană Buzău:

17 April 2018
Istoricul localității

Comuna Gălbinași în secolul al XIX-lea
Casele erau scunde (circa 2,25 m înălțime), cu pereții din nuiele, lipite cu pământ galben. Varul nu era cunoscut. El a apărut mai tarziu; era rar folosit, tehnica stingerii lui părând complicată, iar prețul piperat.
Focul se aprindea cu amnarul lovit de cremene lângă o feștilă de bumbac dezlânat. În vatră se păstra permanent focul, fiind mereu cărbuni aprinși, înveliți seara sub spuza protectoare pentru ca jarul să rămână viu până în zori. Dacă se stingea, se împrumuta foc de prin vecini, iar cărbunii se duceau într-un hârb de lut, sub strat protector de cenușă. După înserare, odaia se lumina cu lumânări de seu sau cu opaițe de lut; lămpile cu gaz au apărut abia prin 1880. Pentru economie, sătenii se retrăgeau devreme - fapt impus și de truda zilei - și se culcau "odată cu găinile".
Oalele erau din lut, de regulă nesmălțuite, ca și străchinile și taberele. Pe plită femeile foloseau vase de aramă cositorite de țiganii nomazi. Cei înstăriți aveau și veselă de cositor, cu tavamuri de argint, fapt consemnat în unele foi dotale.
Pentru muncile agricole țăranii foloseau vite - boi și cai - pluguri, căruțe etc. Gospodăriile aveau și un număr de oi, cu a căror lână se împleteau ciorapi, mintene, diverse lucruri din lână.
Căruțele aveau pe la mijlocul secolului al XIX-lea osii de lemn, mai ales cele trase de boi. Lemnul osiei rea îmbrăcat în fier dar numai pe porțiunea pe care se învârtea butucul roții. Ca să nu scârțâie supărător, porțiunea de la butucul osiei se ungea cu păcură cumpărată de la "găzari", care umblau prin sate cu căruțe pe care erau fixate doua butoaie: unul cu păcură, altul cu gaz lampant. Găzarii iși procurau "marfa" de la sondele din Monteoru.

 

Satul Tăbărăşti
În lungul văii Buzăului, în evul mediu, s-a instituit drumul comercial care a unit puternicele centre meșteșugărești din Transilvania (zona Brașovului) cu porturile de la Dunăre și Marea Neagră (zona Brăila). 
Fără a avea dovezi directe despre începutul istoric al comunei, putem afirma că cea mai veche localitate este satul Tăbărăști, localitate situată înainte de 1708 în centrul moșiei mănăstirești „Mihai Bravu". Tradiția locală arată că prin anii 1730 - 1740, vatra satului Tăbărăști a fost pârjolită de oastea turcească, ca urmare a războiului ruso-turc.
Format din doua sate: Tăbărăștii Vechi si Tăbărăștii Noi, mulți ani a fost centru de comună la care erau arondate satele Gălbinași și Tăbărăști. La recesământul din 1943 se precizează că în comuna Tăbărăști existau 732 familii cu 3.625 suflete.

 

Satul Gălbinaşi 
Se presupune că s-a înființat pe la începutul sec. al XIX-lea; primii locuitori venind din satul Galbenul - Râmnicul Sărat (de unde vine și denumirea satului). Locuitorii satului Galbenul, prigoniți de turci, au plecat în bejenie și s-au stabilit în vatra satului Gălbinași, fiind la adăpostul râului Buzău. 
Pe vremea aceea se afla o mănăstire ce purta numele de Mihai Bravu - Voda, așezată pe moșia episcopală ce purta același nume. La această mănăstire erau instalați călugări greci care administrau moșia și îi supravegheau pe locuitorii care erau clăcași.
Nu aveau pământurile lor și pentru a-și putea duce traiul erau nevoiți să facă clacă la moșii.
Bazil Iorgulescu ne spune că satul a fost ars de ruși, în urma războiului de la 1806-1812, care a avut loc între ruși și turci, iar după 1812 s-a reînființat.
Mai târziu moșia a fost cumparată de la stat de vreo 80 de locuitori din întraga comună în anul 1864, în suprafață de 1.200 de pogoane. Tot în acest an s-au mai făcut și împroprietăriri. La 1883 s-au împroprietărit acei care in anul 1864 nu luaseră pământ, creându-se în felul acesta două categorii: de fruntași și mijlocași, iar pălmașii au fost împroprietăriți numai cu locuri de casă, dar mai târziu li s-a dat și pământ arabil.
Împroprietărirea se făcea după cap de vită. Cel ce nu avea deloc primea numai un pogon.
Satul Gălbinasi nu a fost de la așezarea lui în locul în care se găsește astăzi. La începutul așezării era mai înspre nord, dincolo de șoseaua națională Buzău - Brăila, pe o muche în jurul mănăstirii.
Din cauza vânturilor care băteau cu putere s-a mutat mai la sud, loc unde se afla si astăzi.
Primii locuitori ai cătunului se zice ca ar fi fost familia Pascu si Giurgea. Descendenții din aceștia sunt și astăzi cei mai numeroși.
Apoi din familia Giurgea s-a ridicat primul învățător, cu școală normală, al satului - Gheorghe Dobrescu - mort in timpul războiului. Gheorghe Dobrescu s-a căsătorit cu fata preotului din satul Vernești, au format gospodarie și s-au stabilit la Gălbinași.
În vremea aceea erau foarte puține case și familii și acestea erau așezate în neorânduială, nealiniate. Acesta a staruit ca satul sa fie aliniat si tot cu stăruința lui s-a constituit primaria, iar mai târziu școala, prin anul 1880.
Locurile de casă din actuala vatră a satului Gălbinași au fost atribuite prin împroprietărirea din 1864, împreună cu terenurile din jurul satului.

 

Satul Bentu 
"Prima atestare documentară o găsim la biblioteca Episcopiei într-una din cărtile ce poartă denumirea de "Glasul bisericii". Astfel că se menționează numele de: Satucul Bentu la anul 1812. Au fost necesari 20 de ani ca să se contureze această mica așezare". Factorul care a determinat formarea satului Bentu a fost transhumanța (coborârea turmelor de oi din Ardeal spre Delta Dunării), dar și rolul boierului Săndulache Musceleanu și a fiicei lui, Ana, căsătorită cu Iancu Samurcaș a fost deosebit de important. 
Bentu (cuvânt turcesc și însemnează lac) se formează la sfârșitul secolului al XVII-lea, din câteva locuințe așezate pe malul drept al râului Buzău, pe locul numit "sătuc", la o depărtare de 100 m. de apa râului, care curgea atunci pe lângă sat, pe malul lacului Bentu, format tot din apa Buzăului, și de la acesta și-a luat numele satul. Locuințele făcute în sătuc fiind așezate pe un loc de șes și supus inundațiilor, când râul venea mare, s-au mutat pe dâmbul ce forma malul lacului Bentu. Locuitorii ce au alcătuit satul la început au fost păstori de oi, care au găsit un loc bogat pentru pășunat. Nu earu stingheriți de nimeni deoarece nu se aflau sate în apropiere. Așezarea lor pe acest loc avea și următorul folos: erau adăpostiți de suflul crivățului, căci pe malul stâng al râului se găsea o pădure mare de ulmi, astăzi dispărută, iar la marginea lacului Bentu creștea stuf, papură, sălcii, cătină etc. care făcea adăpost pentru vremea iernii. Pădurea actuală, pe vremea aceea era unită pe malul Buzăului cu pădurea de la Cotul Băcanului. Pe această moșie sătenii iși făcuseră și loc de arătură, cât le trebuia.
Pe lângă acest sat treceau și diligențele care plecau din suburbia "Poșta" a orașului Buzău: urmând cursul râului Buzău, se opreau la locul numit Poșta de pe moșia Căldărușa a neamului Cantacuzinilor.
Moșia pe care s-a așezat satul se numea Tăbărasca, cumparată de Medelnicerul Săndulache Musceleanu la 1816 luna iulie. Lângă această moșie se afla și moșia Dudești pe care o cumpară Medelnicerul Săndulache și pe viitor moșia poartă numele de Bentu-Dudeasca.
Starea socială a locuitorilor de la început și până acum se prezintă astfel:
În Bentu locuitorii satului, în virtutea obiceiului pământului, puteau folosi pământ pentru arat, semănat, cosit, pășunat în mod nelimitat, cât le trebuia, cu singura obligație de a da proprietarului moșiei a zecea parte din orice fel de produs agricol si gospodăresc.
Această folosință, unii stăpânitori de moșie au cautat să o limiteze, dând mai putin loc, dar domnitorii fanarioți ca Mihai Șutu, în a doua domnie (1791 - 1793) si Alexandru Moruzii, tot în a doua domnie (1799 - 1801) dau hrisoave ca sătenii să nu fie opriți pentru trebuința hranei lor.
În urma războielor de la începutul veacului al XIX-lea, stăpânitorii de moșii, au luptat să înfrângă acest drept și să-i supună pe săteni la zile de clacă în folosul lor personal.
Pana la 1831, boierii nu izbutise de a impune pe clăcași la 12 zile muncă, peste tot cuprinsul Țării Românești.
Regulamentul Organic stabilește suprafața de pământ pentru o familie, nu după nevoile ei, ci după inventarul viu al clacașului, deci o asuprire a locuitorului și o exploatare a săteanului în folosul celor ce stăpânesc pământul, deoarece și cel ce avea inventar, ca și cel ce nu avea, pentru nevoile gospodăriei, trebuia să ajungă la învoieli libere și apăsătoare.
Între anii 1831 si 1848, lupta dintre săteni și stăpânitorii de moșie se ascute, se nasc nemulțumiri mari și chiar revolte, care se sfârșesc în folosul celor puternici.
Starea aceasta rea, apăsătoare și nemulțumitoare se sfârșește cu reforma agrară din 1864 a domnitorului Al. I. Cuza și a sfetnicului său Mihail Kogălniceanu, când se dă pământ sătenilor după categorii. Proclamația domnească anunța pe țărani: "claca e desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre" la 14/26 august 1864 (publicată în Monitorul Oficial nr. 181, sâmbătă 15/27 august 1864).
La 1864 locuitorii satului sunt împroprietăriți după categorii: cei cu 4 boi cu 11 pogoane; cel cu 2 boi cu 7 pogoane și 19 prăjini; cei cu brațele cu 4 pogoane si 15 prajini și cinci cu locuri de casă, cu 498 stânjeni, în total 76 locuitori și clerul cu 17 pogoane.
Dezvoltânduse agricultura (cu mașini de treier, pluguri de fier), facându-se și export de cereale, pământ nu era de ajuns: unii săteni au primit loturi la 1881 pe moșia satului Tăbărăști (fostă a Mănăstirii Mihai Vodă din București). Cei ce au primit loturile s-au numit "Insuraței". Veteranii din războiul de independență 1877 - 1878, au fost împroprietăriți în moșia Vârtoapele a Mănăstirii Banu.
La răscoala din 1907, satul Bentu a primit islaz pentru pășunatul vitelor o suprafață de 117 ha, din moșia Bentu - Dudeasca, ce era stăpânită de Eforia Spitalelor Civile după testamentul din 4 martie 1877 făcut de Ana S. Mușceleanu, acestei institutii, neavând moștenitori.
După razboiul mondial 1916 - 1918, moșia Bentu-Dudeasca, la 1923, s-a parcelat toată - nefiind moșie individuală - în folosul sătenilor din Bentu și împrejurimi. Celor din Bentu li s-a dat, pe lângă loturi și locuri de casă. Formându-se și o cooperativă agricolă, au format la capul mosiei Bentu, locul numit Coșcoave la Tufele Lupașcu, islaz scos de la expropriere de la Eforia Spitalelor Civile.

 

În prezent
are loc un proces dinamic de stabilire a cetățenilor de la oraș în satele de pe raza comunei Gălbinași, proces datorat existenței rețelei de gaze naturale la care este conectată comuna, existentei rețelei de televiziune prin cablu, precum si distanța relativ mică fată de municipiul Buzău. 
În localitățile subordonate comunei Gălbinași s-au dezvoltat nuclee centrale cu dotări importante pentru deservirea populatiei - administratie, cultură, învățământ, sănătate, spații comerciale și de prestări servicii. 
Instituții și obiective social-culturale: 
Pe raza comunei Gălbinași își desfășoară activitatea următoarele institutii de învățământ preuniversitar: 
În satul Gãlbinasi: 1 Grădiniță cu program normal si o școală cu clasele I - VIII;
În satul Tăbărăști: 2 Grădinițe cu program normal si 2 scoli cu clasele I - IV;
În satul Bentu: 1 Grădiniță cu program normal si o scoală cu clasele I - IV.
În clădiri aflate în proprietatea Consiliului local Gălbinași și întreținute de acesta îsi desfășoară activitatea:
Cabinet medical uman (în satul Gălbinași și un punct de lucru în satul Bentu);
Farmacie (în satul Gălbinași);
Cabinet stomatologic (în satul Gălbinași);
Post de politie (în satul Gălbinași);
Dispensar veterinar (în satul Gălbinași);
Oficiu postal (în satul Gălbinași și puncte de lucru în satele Tăbărăști si Bentu).
Activitățile culturale se desfășoară în cadrul celor două Cămine culturale (în satul Gălbinași și satul Tăbărăști) şi în Biblioteca comunală Gălbinași.
În fiecare sat al comunei există câte o Biserică.

 

Sursa http://comunagalbinasi.webnode.com/istorie/

17 April 2018
Descriere generală

Comuna Gălbinaşi este aşezată în partea de sud-est a judeţului Buzău, în zona de câmpie, fiind în zona de influenţă a celor două râuri Buzău şi Călmăţui. Din punct de vedere geografic teritoriul comunei reprezintă o zonă de pietrişuri şi nisipuri, aparţinând bazinului hidrografic Buzău cu influenţă Călmăţui. 
Solul este predominant cernoziom de fâneaţă (freatic umed) şi soluri de luncă în zona de influenţă a râului Buzău, fapt care a influenţat dezvoltarea vegetaţiei tip silvostepă în nord, de vegetaţie de luncă şi sărături.
Terenurile sunt favorabile cultivării viilor, păşunilor, cerealelor (grâu, porumb) sfeclă de zahăr, cartofului şi a roşiilor în partea de nord a comunei.
Implicit zona este favorabilă creşterii animalelor.
Din punct de vedere geomorfologic, terenul aparţine zonei de şes, a Câmpiei Buzăului.
Specific comunei este prezenţa unor vechi văi ale râului Buzău, sinuoase, actualmente prezentându-se sub formă unor bălţi, pe porţiunile mai joase, în special în localitatea Tăbărăşti şi la intrarea în localitatea Bentu dinspre Buzău.
 
Geomorfologia
Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei Gălbinaşi face parte din unitatea geomorfologică a Câmpiei Române, prin extremitatea nord-estică cunoscută sub numele de Câmpia Buzăului.
Terenul este plat cu unele ondulări rezultate prin apariţia aşa ziselor "crovuri", fenomene de tasare locală a unor prafuri nisipoase löessoide. În comună apar şi zone mai joase ce aparţin vechilor meandre ale râului Buzău, cunoscute sub numele de "buzoiele".
 

Litologia
Litologia comunei Gălbinaşi este tipică formelor de relief joase de câmpie: la suprafaţă se găsesc prafuri argilos-nisipoase sau argile prăfoase cu caracter löessoid, iar în adâncime nisipuri fine şi grosiere şi pietrişuri cu nisipuri.

 

Hidrogeologia
Principalul curs de apă din comună este râul Buzău.
Pe teritoriul comunei nivelul apei subterane înregistrează diverse adâncimi, în jur de 3,00-6,00 m de la T.N., variabil pe verticală, sezonier. 
Acest nivel este controlat de cantitatea de precipitaţii anuale.

17 April 2018